Categorii
- Arhitectura peisagista (81)
- Articole si studii (59)
- Bibliografii tematice (2)
- Cladiri. Monumente (133)
- Geografie. Turism (4)
- Institutii (38)
- Istoria pentru copii (19)
- Istorie locala (1.246)
- Personalitati. Genealogii (34)
- Recomandarile bibliotecarului (21)
- Resurse utile (9)
- Traditii. Obiceiuri (22)
INFORMAŢII SECRETE ŞI OPERATIVE REFERITOARE LA EXPANSIUNEA GERMANĂ CĂTRE GURILE DUNĂRII ŞI PREGĂTIRILE DE RĂZBOI ALE U.R.S.S.
Pregătirea expansiunii germane către sud-est s-a experimentat prin primele încercări, cu ocazia anexării Austriei şi al regiunilor Sudete, care au dat conducătorilor Germaniei posibilitatea de a verifica şi perfecţiona o nouă metodă în politica de expansiune pe continent. Pe de altă parte, „principiul autodeterminării popoarelor”, care a servit ca bază marilor puteri aliate la încheierea tratatelor de pace din 1919-1920 şi pe care Germania l-a relansat în 1939, a servit ca pretext pentru susţinerea drepturilor minorităţilor etnice germane şi alte naţionalităţi de a hotărî singure de soarta lor[2]. Acest procedeu a fost întrebuinţat cu scopul de a-şi atrage simpatia statelor cu revendicări teritoriale şi de a provoca dezordini în cele vizate prin agitarea minorităţilor conlocuitoare. Pe de altă parte, printr-o intensă propagandă şi subvenţii bine susţinute, s-a înlesnit înfiltrarea, determinând curente şi mişcări extremiste de dreapta, favorabile Germaniei.
Astfel, în Ungaria, Germania a reuşit să înjghebe „organizaţia naţională socialistă”, sub conducerea maiorului Szalási. Această grupare, deşi a fost dizolvată şi conducătorul ei închis, a subzistat sub conducerea colonelului în rezervă Hubay. Ea tindea să grupeze în jurul său întregul tineret intelectual al maghiarilor neutilizat de către stat şi majoritatea ţărănimii maghiare lipsite de pământ. Dirijarea masivă a ţăranilor către această grupare, care susţinea o radicală reformă agrară în folosul lor, s-a produs în special după anexarea regiunilor ocupate de la Ceho-Slovacia, când guvernul maghiar, sub influenţa puterniciei opoziţii făcute în Parlament de către latifundiari ai Ungariei, a redus aproape complet aceste reforme.
În România, utilizând aceleaşi metode, a stabilit strânse legături cu grupările extremiste de dreapta: „Partidul Naţional Creştin” şi „Mişcarea Legionară”, favorabile unei apropieri şi chiar unei alianţe cu Germania[3]. Din informaţiile serviciilor secrete rezultă că Germania a trimis, în ultimul an, pentru organizaţiunile de mai sus şi pentru Partidul Germaniei din România, o subvenţie de 20 milioane mărci (circa 800.000.000 lei). Cu ajutorul minorităţii germane din România şi a numeroşilor agenţi special formaţi şi trimişi în ţara noastră ca turişti, oameni de afaceri, specialişti etc., Germania aduna informaţiuni detaliate despre resursele din România, întreprinderile industriale, comerţul şi activitatea statului pe orice teren, întocmind statistici, hărţi şi dări de seamă. La München funcţiona un Institut care se ocupa cu strângerea a tot felul de date asupra statelor din Europa Centrală şi Orientală, la care, crezând că este vorba de un institut cu caracter ştiinţific, au colaborat şi numeroşi specialişti de la noi din ţară.
În cadrul politicii externe, Germania urmărea îndeaproape politica şi relaţiile statelor vizate cu alte puteri, intervenind ori de câte ori acestea întreprindeau vreo acţiune defavorabilă politicei sale. Aşa s-a întâmplat, de exemplu, cu ocazia soluţionării problemei ceho-slovace, când Germania a împiedicat Ungaria să ocupe Ucraina subcarpatică şi să realizeze frontiera comună cu Polonia. Germaniei nu-i convenea acest lucru, deoarece Ungaria şi Polonia, printr-o eventuală frontieră comună, ar fi înfăptuit un bloc ungaro-polon care putea să se opună unei eventuale acţiuni germane către sud şi est. Apoi, Ungaria şi-ar fi sporit populaţia de la 8 la 13 milioane locuitori şi, în această situaţie, probabil că nu i-ar fi convenit să devină satelitul politicii şi intereselor comune. Printr-o anexiune a Ucrainei subcarpatice şi Slovaciei, Ungaria ar fi închis în graniţele sale aproape 5 milioane de minoritari. Aceştia i-ar fi complicat situaţia internă şi i-ar fi răpit o mare parte din libertatea de acţiune, de care avea nevoie pentru realizarea celorlalte revendicări. În această situaţie, nu era exclus ca Ungaria să fi încercat să se înţeleagă şi să se apropie mai mult de vecinele sale, Iugoslavia şi România, perspectivă ce nu putea fi pe planul Germaniei.
Prin crearea Ucrainei Subcarpatice, Germania şi-a asigurat o bază de acţiune în vederea expansiunei sale către Est. Cu privire la Cehoslovacia, Germania a lucrat asiduu la infederarea sa la Reich.
În ceea ce priveşte România şi Polonia, Germania a făcut tot posibilul pentru izolarea lor de Marile Puteri din Apus. În legătură cu aceasta, subliniem diligenţele depuse pe lângă Marea Britanie şi Franţa, pentru a obţine direct sau indirect libertatea de acţiune în Estul şi Sud-Estul Europei. Pe de altă parte, Germania a depus toate străduinţele, pentru o cât mai strânsă apropiere de Iugoslavia şi în vederea unei colaborări viitoare cu Bulgaria în contra României. În acest sens, a avut loc o conferinţă între şefii statelor majore german şi bulgar, probabil pentru stabilirea condiţiunilor unei asemenea colaborări.
În plan economic, Germania şi-a intensificat legăturile comerciale, în special, cu statele din bazinul dunărean, restabilind treptat, în aceste regiuni, influenţa economică dinainte de 1914. Marile lucrări cu caracter economic, în curs de execuţie în 1939, cum era canalul Rhin – Main – Dunăre, care urma a străbate întreaga Germanie, legând Marea Nordului cu Marea Neagră şi pentru care cel de-al III-lea Reich a făcut enorme sacrificii materiale, nu avea altă menire decât aceea de a grăbi restabilirea hegemoniei economice germane asupra regiunilor grupate în jurul acestui mare canal. Era interesant şi îngrijorător, în acelaşi timp, faptul că, în legătură cu organizarea bazinului Dunărean, economiştii germani, în frunte cu ministrul economiei Reich-ului, au lansat „principiul spaţiului unitar economic”, cu semnificaţia justificatoare că numai aceste state împreună formau spaţiul unitar economic şi deci că nici un alt amestec în bazinul dunărean, decât al statelor grupate în jurul său, nu era de dorit[4].
În plan cultural s-a întreprins o vastă activitate, în special în Ungaria, Bulgaria, Iugoslavia şi Turcia. Studenţi din aceste ţări au fost primiţi cu simpatie în universităţile germane şi chiar sprijiniţi de către statul german, prin acordarea de burse şi alte avantaje. Aceştia, întorşi în ţările lor, au devenit pionii culturii germene şi ai simpatiilor faţă de Germania.
Din punct de vedere militar, Germania a contribuit la înarmarea statelor cu care întrevedea o colaborare militară în acţiunile sale viitoare (Bulgaria şi Ungaria), iar cu privire la statele vizate se informau pentru a le cunoaşte cât mai bine, sub toate raporturile. S-au adunat informaţii militare asupra statelor din sud-estul Europei; au pregătit proiectele şi condiţiile de conlucrare cu acestea, în vederea expansiunei sale către gurile Dunării.
În concluzie, expansiunea Germaniei în sud-estul Europei a fost cu mult zel pregătită, nu numai pe teritoriul său, ci chiar şi pe teritoriul statelor vizate de această expansiune. Această pregătire s-a făcut prin infiltrarea ideilor şi principiilor naziste, cu scopul de a spori, pe de o parte, simpatiile politice în favoarea sa, iar pe de altă parte, de a crea agitaţii şi a dezagrega forţele de rezistenţă ale acestor naţiuni (exemplu: Austria, Ceho-Slovacia, Ungaria şi România). În România asemenea tendinţe au fost demascate, mai cu seamă cu ocazia desfiinţării „Gărzii de fier”, când a atacat România în forma cea mai violentă.
Realizarea expansiunei germane spre est, forma obiectul a două concepţii diferite în cercurile conducătoare germane: Concepţia politică, definită de cancelarul Hitler în „Mein Kampf” şi pusă pe planul internaţional imediat după executarea acordului de la München, şi anume: expansiunea imediată şi directă germană în Ukraina, prin formarea, sub protectoratul german, a unui stat ficţiune al Ucrainei; şi Concepţia strategică a Statului Major german, care opunea penetraţiei directe în Ucraina, ca primă etapă de realizat, o altă etapă, premergătoare concepţiei politice, şi anume: penetraţia spre gurile Dunării, pentru a realiza o puternică bază strategică şi economică în vederea expansiunii ulterioare, fie spre est, fie spre sud[5].
Studiul făcut de specialiştii militari români sublinia faptul că oricare ar fi hotărârea pe care urma s-o adopte, era sigur că Germania «nu va putea întârzia punerea în aplicare a planului său expansionist spre Est şi împingerea persistentă a Italiei spre un conflict armat cu Franţa în Mediterana, nu este altceva, de fapt, decât o iscusită manevră germană, tocmai pentru ca, servindu-se de Italia, să-şi asigure spatele şi să-i dea mână liberă în acţiunea sa din acest an spre Est şi spre Sud-Est. Italia nu juca decât un rol de „briliant second”, la remorca politicei pangermaniste»[6].
Dacă informaţia nu putea să indice, cu certitudine, intenţia germană de acţiune, logica şi bunul simţ descoperea uşor direcţia pe care expansiunea germană urma s-o aplice, în prima sa etapă.
Afirmaţia că, cea mai probabilă intenţie a Germaniei, era socotită etapa cea mai uşoară şi mai sigură, adică penetraţia spre sud-est, prin România, pentru a stăpâni gurile Dunării şi a-şi amenaja o bază puternică la Marea Neagră, crescându-şi o puternică şi largă bază de operaţii (strategică şi economică), pentru ca să poată trece apoi la ultima şi cea mai grea etapă în expansiunea sa spre est şi spre sud. Deci obiectivul principal şi imediat al Germaniei era România. Această interpretare se baza atât pe o informaţie foarte secretă pe care o poseda, cât şi pe aspectele petrecute de, la înfiinţare a statului ucrainian sub protectoratul Germaniei, deoarece penetraţia germană spre est nu era posibilă decât prin forţă, prin război, ori acesta trebuia evitat. Războiul pentru realizarea statului ucrainian (stat ficţiune) ar fi angajat aproape totalitatea forţelor germane spre Est într-un război lung, costisitor şi nesigur, Germania găsindu-se în faţa a circa 100-125 divizii polono-sovietice.
Cum Germania nu avea spatele asigurat, pentru ca să poată duce până la sfârşit un război victorios, care – din cauza forţelor dispersate pe un spaţiu enorm – ar fi prelungit dincolo de o limită scontată şi ar fi favorizat intervenţia franco-engleză. Ipotezele prevedeau că angajarea într-o asemenea acţiune, în deplină siguranţă, nu era posibilă fără o înţelegere mutuală cu Franţa şi Anglia. Angajarea Germaniei cu totalitatea sau marea majoritate a forţelor sale spre est, ar constitui o definitivă zdruncinare a axei Roma – Berlin, Italia rămânând izolată, descoperită şi înşelată în speranţele ei de sprijin din partea Germaniei, a revendicărilor ei în Mediterană şi Africa.
Situaţia financiară şi economică a Germaniei era de aşa natură, că nu-şi putea permite asemenea aventură într-un război de lungă durată. Deci, era exclusă această perspectivă pentru anul 1939. Deşi, este adevărat că Hitler a anunţat în mod teoretic această etapă prin „Mein Kampf”, totuşi el nu a detaliat practic etapele anterioare pentru a ajunge la ea, iar ameninţarea şi actele pe care le-a iniţiat în această direcţie nu păreau decât simple diversiuni pentru realizarea surprinderii în direcţia arătată.
Penetraţia spre sud-est, la gurile Dunării şi Marea Neagră, era însă considerată de Marele Stat Major german ca mult mai uşoară, mai sigură şi mai bogată în rezultate, pentru că: „Ungaria, sprijinită în revendicările ei revizioniste, va fi un aliat, care va accepta, până la urmă, mărită, chiar o tutelă germană, sperând ca, mai târziu, să-şi recapete, poate, libertatea de acţiune. România, chiar dacă se va opune cu forţa armată, nu va putea să reziste până la sfârşit (izolată fiind), forţelor germane. Germania îşi păstrează, chiar în eventualitatea unei acţiuni, majoritatea forţelor sale în interior (peste 100 divizii) şi nu va fi nevoită să întreprindă această acţiune decât cu maximum 20 divizii infanterie, diviziile motorizate şi o importantă parte din aviaţia sa. Germania, menţinându-şi majoritatea forţelor în interior era capabilă să sprijine, printr-o ameninţare directă, dorinţele de expansiune italiene în Mediterană şi, prin aceasta, să satisfacă exigenţele şi prestigiul Axei. România, intrată sub dependenţa Germaniei, constituia, prin bogăţiile sale (cereale-petrol), şi prin situaţia frontierei sale de est, în prelungirea frontierei cehoslovace, baza de operaţie strategico-economică, în vederea desfăşurării sigure a celei mai grele etape, spre est şi spre sud. Din ultimele informaţii de la serviciul nostru de informaţii rezultă faptul că, colonelul Beck, foarte dezorientat şi îngrijorat din cauza insucceselor din ultimul timp ale politicii sale, precum şi din cauza perspectivelor sacrificării integrităţii Poloniei în faţa expansiunii germane spre est, prin crearea statului ucrainian, se pregătea să joace ultima carte, care să salveze statul polon: Ministrul de externe polon se pare că pregăteşte o nouă schimbare a politicii sale externe, în sensul de a ajunge la o înţelegere cu Germania în ceea ce priveşte expansiunea sa spre est”[7].
Cea mai verosimilă variantă de acţiune expansionistă spre est a Germaniei, pe care Polonia era dispusă a o sprijini, cu minimum de sacrificii din teritoriul său şi primind compensaţii în altă direcţie, şi pe care o va susţine îndeosebi, faţă de cancelarul Hitler, potrivit informaţiilor secrete româneşti, era următoarea: „Polonia va ceda Danzigul şi o parte din Galiţia, în schimbul unei ieşiri la Marea Baltică printr-unul din statele baltice, care ar intra sub zona de influenţă poloneză şi a unor compensaţii teritoriale în Bielorusia. Polonia va sprijini acţiunea Germaniei în contra Rusiei sovietice, concentrând forţele sale pe frontiera estică. Germania îşi va dirija acţiunea sa prin România, pe care o va lua sub influenţa sa politică, şi va pătrunde în Ucraina sudică. Prin această schimbare de politică, Polonia urmăreşte de a dirija acţiunea germană spre Sud-Est, prin România, ocolind astfel calea directă de penetraţie spre Est, sacrificând România pentru a se salva pe sine”[8].
Studiul din care am citat era produsul organelor informative româneşti, care se mărgineau numai la consideraţii reale, cu rol de a preveni orice surprindere şi de a alarma la timp, pentru ca celelalte foruri de răspundere din stat, în deplină cunoştinţă de cauză, să avizeze la cele mai eficace mijloace şi să-şi aducă aportul salvator faţă de eventualităţile ce se întrevedeau.
Totuşi, dacă Germania, aşa după cum istoria a înregistrat evoluţia sistemelor de expansiune a diferitelor state, va înţelege că expansiunea economică înseamnă hegemonia politică şi deci stăpânirea noastră, România „să pregătească din vreme barajul care să se opună forţei brutale a cotropitorului. Dacă expansiunea Germană are nevoie neapărat de bogăţiile imense ale României, trebuie să facem să înţeleagă lumea întreagă şi în special statele ameninţate că, cotropirea astăzi a României şi aşezarea Germaniei la gurile Dunării, înseamnă mâine aşezarea ei la Triest şi imediat apoi stăpânirea Peninsulei Balcanice şi calea deschisă spre Asia. Această eventualitate trebuie privită cu cea mai mare vigilenţă şi urgenţă, pentru că realizarea ei nu este confirmată astăzi, 5 ianuarie 1939, de o comunicare din sursă oficială”.
Studiul sublinia nevoia, ca în ţară, să înceapă imediat o acţiune puternică de trezire a naţiunii, care lăsa impresia că înclină spre o psihoză pernicioasă de dezinteresare şi de capitulare. O acţiune puternică de dezvoltare a spiritului patriotic, a iubirii de ţară, a formării sufletelor pentru sacrificiu, a dezvoltării şi exaltării spiritului războinic şi de încredere în puterea de viaţă a naţiunii române. O acţiune de oţelire a sufletelor, a dorinţei de a lupta şi de a învinge, o exaltare a datoriei de a păstra, fie şi prin sacrificii şi jertfe, patriotismul naţional etern şi existenţa noastră ca stat întreg liber. Pentru a face faţă milităreşte se construise, la frontiera de vest a României, linia fortificată Carol II, la adăpostul căreia se formau caracterele tari ale naţiunii române.
În împrejurările istorice cunoscute, sub presiunea cercurilor revizioniste, izolată politic şi militar proba de foc şi tăria cazematelor nu a mai fost încercată. Este greu de făcut, astfel, o evaluare corectă şi o apreciere exactă dacă efortul financiar a fost benefic. Oricum, sub raport psihologic s-a justificat, construcţia cazematelor a dat un semnal şi a conferit o siguranţă la frontiera de vest. Considerăm că poporul a înţeles sensul real şi, în mod conştient şi voluntar, a contribuit cu puţin pentru edificarea unei frontiere sigure. Cu toate limitele constructive – avem în vedere faptul că lucrările de fortificaţii nu erau alimentate cu apă, energie electrică şi grup social – cazematele confereau siguranţă apărătorilor, iar prin puterea de foc, la care se adăuga şi valoarea de obstacol al şanţului antitanc şi barajele de distrugeri pregătite ar fi fost un serios impediment în faţa oricărui inamic care ar fi atacat pe această direcţie. Inamicul, de altfel, cunoştea valoarea fortificaţiilor, de care îi era teamă. Subscripţiile făcute de populaţie au suplinit lipsa fondurilor bugetare.
Considerăm că politica de apărare a vestului României a fost bine fundamentată din punct de vedere militar, corespunzător susţinută în plan legislativ, a întrunit consensul partidelor politice, s-a bazat pe realitatea în schimbare a Europei interbelice, dar a fost subfinanţată, datorită condiţiilor economice grele şi a întârzierilor iniţiale. În jurul cazematelor s-ar fi polarizat puternice centre de rezistenţă, care ar fi disponibilizat zone de stabilitate şi securitate.
Istoria ne-a fost hotărâtă în cancelariile străine, faţă de care România a reacţionat numai politic, cu şovăire şi în mod eronat, neglijându-se interese în politica de apărare, la a cărei făurire se muncise două decenii şi în care se „îngropase” o parte din contribuţiile poporului şi, odată cu acestea, şi nădejdile lui. Prin transpunerea măsurilor de apărare şi efectuarea lucrărilor de fortificaţii s-a creat o conştiinţă naţională favorabilă apărării, care a fost nesocotită de factorii politici. La decizia greşită a contribuit şi diplomaţia românească care, deşi a sesizat că lumea era deja angajată pe „toboganul” războiului, a alimentat iluzia că străinii ar fi dispuşi să se bată pentru interesele româneşti. În sprijinul tezei că România, cu forţe proprii, ar fi rezistat, am apelat la mărturia documentelor privind starea de spirit, pierderile materiale şi umane, dreptul internaţional pentru apărare.
Spiritul de luptă al românilor de la graniţa de vest, deşi era cunoscut de cercurile politice de la Bucureşti, a fost sacrificat pentru un privilegiu personal (tronul regelui Carol al II-lea), sub aparenta „salvare” a ţării de la dezastrul ocupaţiei germane şi a ştergerii României de pe harta politică a Europei. Prin consecinţele sale, decizia politică falimentară a Consiliului de Coroană şi a regelui nu a putut fi justificată pe înţelesul armatei şi a românilor ardeleni abandonaţi. Paradoxal, istoria se repetă. La fel ca şi fortificaţiile realizate în secolul al XIX-lea, fortificaţiile permanente construite în perioada interbelică, cu eforturi financiare, materiale şi umane mari, nu şi-au atins scopul pentru care au fost concepute şi realizate, ca urmare a împrejurărilor istorice cunoscute.
În partea opusă, la frontiera de pe Nistru, se luau primele măsuri de prevenire a unui atac din partea sovieticilor, cu atât mai mult cu cât erau deja cunoscute acordurile dintre germani şi sovietici. Redăm, în continuare, două documente inedite privind preocupările Marelui Stat Major român de a contracara eventualele acţiuni agresive din partea sovieticilor[9]. Raportul de forţe din jurul României ar fi fost favorabil unei apărări duse pe direcţii, după cum se poate desprinde din gruparea dispusă pe harta alăturată.
Documente anexe
1.
23 Noiembrie 1939[10]
1.- La finele lunii Septembrie, sub presiunea unei iminente acţiuni ofensive a armatei sovietice, s-a stabilit, ca în eventualitatea unei superiorităţi zdrobitoare din partea inamicului, bătălia decisivă să fie acceptată pe linia de fund a teatrului de operaţiuni de Est şi anume poziţia: Carpaţii de răsărit – Tg. Ocna – Panciu – Sitetul inferior.
Planul de operaţiuni întrevedea însă în primul rând o rezistenţă puternică pe Prut, o alta pe Siret şi o bretelă eventuală Paşcani – Iaşi.
În acest scop, s-au proiectat şi s-au efectuat în parte, lucrări de inundarea Văii Prutului, lucrări de organizarea terenului pe Ceremuş, pe bretela Paşcani – Iaşi şi pe Siretul inferior.
În situaţiunea de atunci, cu forţele de care puteam dispune şi luând în considerare proaspetele învăţăminte din războiul germano – polon, soluţiunea de mai sus era impusă de:
– nevoia absolută de a ocupa o poziţie care să ofere o tărie şi un obstacol imediate, pentru a putea rezista cu forţe puţine în contra unui adversar mult superior în mijloace mecanizate şi aviaţie;
– evitarea unei surprinderi printr-un atac bruscat aero terestru inamic în contra forţelor noastre în curs de transport la Est şi prin urmare necesitatea de a scurta cât mai mult durata concentrării şi a intrării în dispozitiv.
2. – Desfăşurarea ulterioară a evenimentelor politice şi militare precum şi anotimpul înlăturând pentru o perioadă apreciabilă iminenţa unei ofensive sovietice bruscate, Marele Stat Major apreciază că actualmente este necesar şi posibil să se treacă la pregătirea şi organizarea unei rezistenţe în Basarabia.
În situaţia actuală, acceptarea preconcepută a unei prime rezistenţe pe Prut, cu excluderea vizibilă a unei rezistenţe serioase în Basarabia, nu numai că ar reduce prea mult spaţiul nostru de manevră pe acest teatru de operaţiuni, dar ar putea constitui chiar o tentaţiune pentru iniţiativele politicei de oportunitate pe care Sovietele o practică.
Îmbunătăţirile aduse în dotarea M..,timpul de care am putea dispune până la finele perioadei de ploi din primăvară, cum şi informaţiile care arată posibilităţile destul de relative ale armatei sovietice, sunt tot atâtea motive care se adaugă la considerentele mai sus expuse.
În fine, organizarea unei rezistenţe în Basarabia de Sud pentru eventualitatea acceptării unei bătălii defensive cu stânga pe masivul Corneşti şi cu dreapta pe Nistrul inferior, nu exclude la caz de nevoie, posibilitatea grosului pe Prut pentru a accepta pe acel front o bătălie.
În acest scop, tăria şi adâncimea masivului Corneşti precum şi valoarea ca obstacol a Nistrului inferior asigura cu puţine forţe un timp suficient şi împiedica o desfăşurare rapidă a forţelor mecanizate inamice.
Marele Stat Major apreciază că din considerarea acestor elemente se poate conchide că între acţiunea germană din Polonia şi posibilităţile puse pe terenul din Basarabia nu ar putea exista o identitate care să excludă posibilitatea organizării unei rezistenţe în Basarabia de Sud.
3.- Pentru realizarea tuturor măsurilor necesitate de acceptarea unei bătălii defensive în Basarabia de Sud, Marele Stat Major apreciază că ele trebuie eşalonate în două etape:
– o primă şi imediată etapă: întărirea acoperii
– o a doua(la primăvară) pentru organizarea unei rezistenţe de durată.
a).- Pentru întărirea acoperirii, Marele Stat Major a cerut cu Nr.7960 din 4.XI. a.c. propuneri Grupului de Armate; Armatele 3 şi 4(Anexa Nr.1) şi a ajuns la următoarele concluziuni:
– În Basarabia de Nord (Armata 3-a):
– forţe:câte un detaşament din C.10A. şi C.8 A.+Div.14 + D.2 Cav.
– misiune: o primă rezistenţă pe Nistru în special în punctele obligate de trecere;
– ulterior, păstrând cât mai mult masivul păduros N.E. Cernăuţi, a întârzia înaintarea inamicului pe direcţiile: Hotin – Dorohoi, Moghilew – Badragi şi Soroca – Bălţi – Iaşi;
– grosul pe direcţiile Moghilew – Badragi şi Soroca – Iaşi.
– În Basarabia de Sud (Armata 4-a):
– forţe:– în linia 1-a: C.3 A.(D15+D.12+Bg.8 Cav. întărită cu R.35 I. şi 1 div. art.).
– în linia 2-a: Div.21 Inf.
– misiune:– rezistenţă pe Nistru, eventual cu stânga pe masivul Corneşti (dacă inamicul a pătruns în Basarabia de Nord); ulterior pe Botna şi cursul inferior al Nistrului; grosul la Nord de Tighina.
– Aceste operaţiuni necesită următoarele lucrări:
– amplasamente şi obstacole la punctele obligate de trecere şi pe direcţiile de întârziere
– amenajări de comunicaţii şi transmisiuni.
b). – Pentru organizarea unei rezistenţe de durată în Basarabia de Sud, Marele Stat Major a studiat şi executat recunoaşteri (Memoriu în Anexa Nr.2) care au dus la următoarele concluziuni:
– Masivul Corneşti este susceptibil de a fi organizat ca un câmp de bătălie defensiv puternic şi adânc pe care să se sprijine prelungirea eventuală a frontului defensiv de pe Prutul superior (sau Dealul Mare);
– Poziţia Cula – Răutul inferior este mai avantajoasă decât celelalte poziţii succesive(Ikel, Bâc, Botna) şi poate fi uşor organizată pentru o rezistenţă de durată cu forţe puţine;
– Forţele necesare pentru o rezistenţă de durată în Basarabia de Sud sunt:
– în linie: 3 Div. Pe frontul Cula – Raut + Div. În zona de legătură Ungheni – Corneşti + 1-2 Div.(eventual[11] 1Div.+1Brg. Fortificaţii) pe Nistru până la Mare . Deci 5½-6 Div. În linie; Inf. plus 1Div Cav.
– în rezervă:2-3 Div.(din care 1 D.C.)
– Total: valoare a 8-9 Div. I.+ 1D.Cv.
– Lucrări de executat:
– lucrări în beton pe Nistru între Răut şi Botna; pe frontul Ungheni – Corneşti şi unele pe Cula – Răut;
organizare de obstacol anticar între Ungheni şi Orheiu (săpături pentru excarparea malurilor);
– amenajarea comunicaţiilor care conduc din regiunea Iaşi – Huşi spre Cula şi Răut;
– îmbunătăţirea curentului de c.f. Reni – Basarabeasca.
4. – Marele Stat Major este de părere că pentru a se putea accepta o bătălie defensivă în Basarabia chiar de la începutul primăverii, este necesar ca pentru realizarea organizării defensive mai sus arătate să se procedeze încă din timpul ierni la:
– organizarea obstacolului anticar pe Cula şi pe Valea Unghenilor;
– pregătirea întinderii reţelei de sârmă pe frontul Ungheni – Corneşti – Orhei – Criuleni (adunarea şi transportul materialului la locul cuvenit);
– aprovizionarea şi fixarea lucrărilor de fortificaţie proiectate (material, puţuri);
– transportul materialului (mai ales pietriş, unelte maşini) pentru amenajarea comunicaţiilor.
În concluzie, Marele Stat Major propune să se profite de maximum de răgazul din timpul ierni şi în acest scop să treacă de îndată la o companie foarte activă de lucru pentru întocmirea proiectelor şi procurarea materialului necesitat de lucrările prevăzute pentru cele două etape.
ŞEFUL MARELUI STAT MAJOR
INSPECTOR GENERAL DE ARMATĂ
GENERAL DE DIVIZIE ADJUTANT , F. Ţenescu
Şeful Secţiei Operaţiilor, P. Leonida
2.
REFERAT[12]
Nr.8894 din 28 Noiembrie 1939
1.- La sfârşitul lunii August, informaţiile indicând iminenţa unui conflict germano – polon, Marele Stat Major a dispus – încă de la 25.VIII.a.c. (ord.3981) – ca Divizia 8-a să mărească efectivele şi să ia măsurile necesare pentru a face faţă unui atac de la Nord – Vest.
Înaintarea vertiginoasă germană în Polonia şi atitudinea dubioasă a U.R.S.S. a provocat ord.4643 din 6 Septembrie, către Armata 3-a (ceată cu câteva zile mai înainte), pentru preîntâmpinarea unei pătrunderi sovietice în Basarabia. Ansamblul informaţiilor ducând în această perioadă, la concluziunea unei ofensive generale contra României:
– pe frontul de Nord – Est (Bucovina), un important atac german (în credinţa că forţele germane urmau să înainteze până la graniţa română),
– pe frontul de Vest,un atac germano – ungar, în Transilvania.
– Pe frontul de Sud, un atac bulgar, în Dobrogea sau Muntenia,
– şi eventual un atac sovietic, în Basarabia,
Marele Stat Major a supus, unui consiliu sub Înalta preşedinţie a M.S. Regelui, mai multe variante, susţinând soluţia rezistenţei în redutul transilvan (unde se găseau concentrate majoritatea Diviziilor noastre, având efective de război), Oltenia şi Muntenia.
În această soluţiune frontul de Est urma să fie jalonat de Carpaţii Orientali şi Siretul inferior, până la Brăila unde se făcea legătura cu Dunărea, care constituia frontul de Sud (Directiva Nr.6 din 10.IX.).
Odată cu intrarea în arenă a Rusiei Sovietice, situaţia s-a schimbat, informaţiile indicând de astă dată, pe deoparte, că nu mai este locul să întrevedem un atac german sau ungar în Transilvania şi Bucovina, iar pe de altă parte că un atac sovietic este iminent.
În Transilvania se putea deci lăsa numai trupele necesare pentru acoperirea frontului, grosul forţelor putând fi adus la Est.
În acest scop între 11-23.IX. s-au mobilizat şi transportat M.U. destinate frontului de Est studiindu-se mai multe ipoteze:
– rezistenţa pe Nistru, la care s-a renunţat din cauza imposibilităţii de a realiza dispozitivul în timp util, lipsei de timp pentru executarea lucrărilor anticar şi greutăţilor de mişcare în Basarabia;
– rezistenţa pe Prut, unde puteam realiza un dispozitiv util precum şi .
– rezistenţa pe munţi, în cazul când atacul sovietic nu ne-ar fi lăsat timpul să organizăm poziţia Prutului.
Marele Stat Major a susţinut şi realizat soluţia Prutului (Dir. Operativă Nr. 9 din 23.IX) care însuma în acel moment cele mai multe avantaje faţă de un minimum de riscuri şi dezavantaje.
Soluţia rezistenţei pe Nistru, deşi urmărită în de aproape de Marele Stat Major, cere în prealabil executarea unor lucrări indisponibile de transmisiuni şi de comunicaţii feroviare şi rutiere.
2.- Credem că această soluţie va trebui realizată la Sud de Corneşti numai începând din primăvară, până când vom realiza pe lângă lucrările de mai sus şi un minim de lucrări defensive (anticar, reţele, etc.).
Tăria şi adâncimea masivului Corneşti, precum şi valoarea ca obstacol a Nistrului Inferior va asigura o apărare îndelungată cu forţe puţine, împiedicând desfăşurarea rapidă şi masivă a forţelor mecanizate inamice şi efectele maxime ale aviaţiei inamice.
Marele Stat Major apreciind şi eventualitatea defavorabilă în care vom fi siliţi să părăsim Basarabia de Sud, crede că retragerea forţelor noastre va putea fi asigurată, majoritatea lor gravitând în masivul Corneşti, unde acoperirile şi comunicaţiile proiectate vor uşura mişcările.
Oprirea inamicului pe Prut va putea fi amorsată de către Diviziile C.1A., care vor fi în regiunea Fălciu – Huşi – Vaslui. Lucrările defensive ce se vor continua pe Prut şi inundaţiile ce se execută, ne permit să credem că vom putea face înaintarea inamicului pe acest obstacol.
În terenul descoperit din Sudul Basarabiei va opera în special cavaleria (1-2 Div. Cav.) întărită cu un regiment infanterie şi Brigada Motorizată (când va fi organizată).
3. – Pentru realizarea tuturor acestor măsuri necesitate de acceptarea unei bătălii defensive în Basarabia de Sud; Marele Stat Major apreciază că ele trebuie eşalonate în două etape:
– o primă şi imediată etapă: întărirea acoperirii
– o a doua (la primăvară), organizarea unei rezistenţe de durată.
a).- Pentru întărirea acoperirii, Marele Stat Major a cerut cu Nr.7960 din 4.XI. a.c. propuneri Grupului de Armate,Armatelor 3şi4 (Anexa Nr.1) şi a ajuns la următoarele concluziuni:
În Basarabia de Nord ( Armata 3-a):
– forţe: câte un detaşament din C.10 A. şi C.8 A. + Div.14 +D.2 Cav.
– misiune:
– o primă rezistenţă pe Nistru în special în punctele obligate de trecere;
– ulterior, păstrând cât mai mult masivul păduros N.E. Cernăuţi, a întârziat înaintarea inamicului pe direcţiile: Hotin – Dorohoi, Moghilew – Badragi şi Soroca – Balţi – Iaşi;
– grosul pe direcţiile Moghilew – Badragi şi Soroca – Iaşi.
În Basarabia de Sud (Armata 4-a):
– forţe:– în linia 1-a: C.3 A.(D.15+D.12+Bg.8 Cv. Întărită cu R.35 I. şi 1 div.art.).
– în linia 2-a: Div.21 Inf.+1Bg. cav.
– misiune:
– rezistenţă pe Nistru, eventual cu stânga pe masivul Corneşti (dacă inamicul a pătruns în Basarabia de Nord);
– ulterior pe Botna şi cursul inferior al Nistrului;
– grosul la Nord de Tighina.
Aceste operaţiuni necesită următoarele lucrări:
– amplasamente şi obstacole la punctele obligate de trecere şi pe direcţiile de întârziere.
– Amenajări de comunicaţii şi transmisiuni.
Marele stat Major este în general de acord cu propunerile Armatelor cu deosebirea că:
– Armata III-a, să întărească detaşamentul C.10 A. şi să schimbe între ele zonele de acţiune ale Div.2 Cav. şi Div.14 Inf.
– Armata IV-a, să lase integral Div.3 Cav. în rezervă întărind la Sud, R.35 Inf. numai cu Cavaleria C.3 A. Esc.12 Cav.(Anexa Nr.1).
b).- Pentru organizarea unei rezistenţe de durată în Basarabia de Sud, Marele Stat Major a studiat şi executat recunoaşteri (Memoriu în Anexa Nr.2)care au dus la următoarele concluziuni:
Masivul Corneşti este susceptibil de a fi organizat un câmp de bătaie defensiv puternic şi adânc pe care să se sprijine prelungirea eventuală a frontului defensiv de pe Prutul superior (sau Dealul Mare);
– Poziţia Calul – Răutul inferior este mai avantajoasă decât celelalte poziţii succesive (Ikel, Bâc, Botna) şi poate fi uşor organizată pentru o rezistenţă de durată cu forţe puţine;
– Forţele necesare pentru rezistenţă de durată în Basarabia de Sud sunt:
– în linie: 3 Div. Pe frontul Cula – Răut + 1½ – Div. (eventual[13] 1 Div. Inf.+1Bg.Fortificaţii) pe Nistru până la Mare. Deci 5½ – 6 Div. În linie;
– în rezervă: 2-3 Div. Inf. plus 1 Div. Cav.
– Total: valoarea a 8-9 Div. Inf.+1 Div. Cav.
– Lucrări de executat:
– Lucrări în beton pe Nistru între Răut şi Botna; pe frontul Ungheni – Corneşti şi unele pe Cala – Răut;
– Organizare de obstacol între Ungheni şi Orheiu (săpături pentru escarparea malurilor);
– Amenajarea comunicaţiilor care conduc din regiunea Iaşi – Huşi spre Cula şi Răut;
– Îmbunătăţirea curentului de c.f. Reni – Basarabeasca.
4. – Marele Stat Major este de părerea că pentru a se putea accepta o bătălie defensivă în Basarabia chiar de la începutul primăverii, este necesar ca pentru realizarea organizării defensive mai sus arătate să se procedeze încă din timpul ierni la:
– organizarea obstacolului anticar pe la Cula şi pe Valea Unghenilor;
– pregătirea întinderii reţelei de sârmă pe frontul Ungheni – Corneşti – Orhei – Criuleni (adunarea şi transportul materialului la locul cuvenit);
– aprovizionarea şi fixarea lucrărilor de fortificaţie proiectate (materiale, puţuri);
– transportul materialului (mai ales pietriş, unelte maşini) pentru amenajarea comunicaţiilor.
În concluzie, Marele Stat Major propune să se profite la maximum de răgazul din timpul ierni şi în acest scop să treacă de îndată la o companie foarte activă de lucru pentru întocmirea proiectelor şi procurarea materialului necesitat de lucrările prevăzute pentru cele două etape.
ŞEFUL SECŢIEI OPERAŢIILOR
Colonel, P. Leonida
SECRET AND EFFECTIVE INFORMATION CONSIDERING
THE GERMAN EXPANSION TOWARDS THE INFLUX OF THE
DANUBE AND THE WAR ARRANGEMENTS MADE BY U.R.S.S
After a brief presentation of the main political and military events which occurred in 1940 in Europe, the study leads to secret and effective information, disposed by the Great Stuff of Romania, considering the German expansionism towards the influx of the Danube. Simultaneous with this kind of activity, the information service of the Romanian army announced through the attached soldiers from Moscow and Berlin, the war arrangements made by the Soviets. This secret information are based on unpublished file documents. The study only indicates the way in which the two powers proceed, their purposes of conquering the Romanian petrol resources and of building, from the military point of view, propitious situations for the future activities.
*Preşedinte executiv – Asociaţia Naţională a Cavalerilor de Clio, Oradea (The National Association of the Clio Cavaliers)
[1] A.M.R., fond 948, dos. 323, f. 38
[2] Ibidem, p. 40
[3]Constantin Moşincat, Politica de apărare a vestului României (1930-1940), Editura Tipo MC, Oradea, 2007, p.43-52; Idem, Aspecte inedite privind acţiunile grupului etnic german, în Pietre de hotar, vol. 3, Editura Tipo MC, Oradea 2003, p. 65-71.
[4] Pentru detalii vezi: Florica Dobre, Vasilica Manea, Lenuţa Nicolescu, Armata română de la ultimatum la dictat. Anul 1940, vol. I, Bucureşti, Editura Europa Nova, 2000, Jipa Rotaru, Marele Stat Major – garant al eforturilor diplomatice româneşti de apărare a integrităţii teritoriale în perioada interbelică, în Omagiul istoricului Ioan Scurtu, Focşani, 2000, p. 359-389; Alesandru D. Duţu, „Maiestate! Ţara se prăbuşeşte. Încă din 1934 g-ralul Ion Antonescu denunţa putregaiul regimului carlist, în Dosarele istoriei, nr. 5, p. 57-60; Constantin Moşincat, Politica de apărare a vestului României (1930-1940). Documente, Editura Tipo MC, Oradea, 2007; Idem, Apărarea frontul de vest şi evacuarea unităţilor din zona fortificaţiilor reflectate în documente inedite, în Pietre de hotar, vol. 5, Editura Tipo MC, Oradea 2005, p. 151 – 166.
[5] A.M.R., fond 948, dos. 323, f. 48
[6] Ibidem, p.50
[7] Ibidem, p.53
[8] Ibidem, p.54
[9] Pentru detalii vezi: Didi Miler, Fortificaţii militare între mit şi realitate în perioada interbelică în Omagiu istoricului militar Jipa Rotaru, Constanţa, 2001, p. 172-176 ; Constantin Moşincat, Informativ şi contrainformativ în preajma Ultimatumului sovietic, din 26 iunie 1940 şi a Dictatului de la Viena, din 30 august 1940, în Aletheia, 1994, nr. 4, p. 28-32; Sever Dumitraşcu, Ion Zainea, Două documente inedite privind pactul Ribbentrop – Molotov şi Dictatul de la Viena, în Analele Universităţii din Oradea, 2002, p. 273-303; Jipa Rotaru, Generalul Ion Antonescu artizanul reorganizării sistemului naţional de apărare a ţării în condiţiile geopolitice din toamna anului 1940, în România şi al doilea război mondial, Focşani, 2000, p. 132-146; Mihai Drecin, Revizionismul maghiar la graniţa de vest a României (1938-1940), în Pietre de hotar, vol. 1, Editura GP, Oradea, 1998, p. 143-150Ion Giurcă, Anul 1940, drama României Mari, Bucureşti, Editura Pro Transilvania, 2000; Constantin Hlihor, Andrei Florin, Problema basarabeană în relaţiile diplomatice româno-sovietice la începutul anului 1938, în Revista de istorie militară, 2000, nr. 3, p. 5-8.
[10] A.M.R, fond Nr.5418, dos. 1634, p. 2-6. Pe marginea materialului este făcută următoarea menţiune, la p.2: Condiţiunile de întărirea acoperirii şi acceptarea unei bătălii defensive în Basarabia pe masivul Corneşti(Cula – Răutul inferior şi Nistrul până la mare). La p.4 este scris cu creon:Marele Stat Major este în general de acord cu propunerile Armatelor cu deosebire ca:Armate III să întărească detaşamentul C.10A,D1. Armata IV să lase integral Div.3 Cav. în rezervă întărind la Sud R.35 Inf. numai cu cavaleria C3A şi Esc. 12 (Anexa Nr.1).
[11] Pe măsura realizării lucrărilor de fortificaţie pe Nistru, M.U. în linie pe acest front, vor putea fi înlocuite prin unităţi de fortificaţie realizându-se astfel o economie de 1-2 Divizii.
[12] A.M.R, fond Nr. 5418, dos. Nr. 1634, P.7-12. Pe marginea materialului este făcută următoarea menţiune la p.7.-8 Condiţiunile de întărirea acoperirii şi acceptarea unei bătălii defensive în Basarabia pe masivul Corneşti(Cula – Răutul inferior şi Nistrul până la mare).
. 8 XII. 1939. 1) Aprob propunerile din referat; cu următoarea adăugire:2).Este 1 Div. Cav. în plus în acoperire în Basarabia de Nord. 3). Să se aibă în vedere în Basarabia de Sud organizarea şi ocuparea + apărarea şi a capului de pod Calul – Bolgrad. 4). De asemenea organizarea poziţiilor succesive în Basarabia de Nord pentru acoperire şi mai ales în Basarabia de Sud pentru graiuri.5). Se va studia în plus, reducerea forţelor pe Vest şi Sud creând disponibilităţi pentru Est la dispoziţia Mc.Gl.6)Se va avea în vedere pentru aceasta, întrebuinţarea în mod operativ a batalioanelor de mers pe şanţuri secundare la Vest, Sud şi chiar Est sau pe porţi
[13]Pe măsura realizării lucrărilor de fortificaţie pe Nistru, M.U., în linie pe acest front, vor putea fi înlocuite prin unităţi de fortificaţie, realizându-se astfel o economie de 1-2 Divizii.
INFORMAŢII SECRETE ŞI OPERATIVE REFERITOARE LA EXPANSIUNEA GERMANĂ CĂTRE GURILE DUNĂRII ŞI PREGĂTIRILE DE RĂZBOI ALE U.R.S.S.
Col. r. dr. Constantin MOŞINCAT*
După dezmembrarea Cehoslovaciei, Germania urmărea expansiunea spre sud-estul Europei, cale considerată de Berlin ca fiind cea mai uşoară şi mai favorabilă. Realizarea ei însă se va desfăşura după un program limitat, mărginindu-se într-o primă fază numai până la gurile Dunării. Dintre factorii care au făcut ca însăşi statul major al armatei germane să încline pentru o asemenea acţiune, în primul rând, pe această direcţie. Expansiunii germane nu i s-ar putea opune decât Ungaria şi România. Ungaria putea fi uşor atrasă de partea Germaniei pe chestiunea revendicărilor teritoriale pretinse pe seama României. Astfel, printr-o eventuală acţiune contra României, revendicările maghiare ar fi mascat, faţă de celelalte mari Puteri europene, adevăratele tendinţe ale Germaniei, armata ungară, înarmată şi susţinută de unităţi germane, formând în realitate avantgarda armatei Reich-ului. România, după părerea germană, incomplet înarmată, va capitula uşor în faţa unui atac dat prin surprindere de către armata maghiară, susţinută de cea germană. România, cu bogatele sale resurse în produse agricole, petrol şi vite, va constitui cea mai bună, sigură şi imediată bază de aprovizionare pentru continuarea expansiunii germane spre est sau spre sud. Pentru o acţiune către est (Ucraina), Germania urma să deschidă prin România o poartă mult mai largă decât gâtul strâmt al Ucrainei subcarpatice, străbătut pe întreaga sa lungime numai de o singură autostradă. Metoda nu provoca direct nici Polonia şi nici U.R.S.S., ale căror armate, bine dotate, ar fi putut da mai mult de lucru armatei germane[1].
Pregătirea expansiunii germane către sud-est s-a experimentat prin primele încercări, cu ocazia anexării Austriei şi al regiunilor Sudete, care au dat conducătorilor Germaniei posibilitatea de a verifica şi perfecţiona o nouă metodă în politica de expansiune pe continent. Pe de altă parte, „principiul autodeterminării popoarelor”, care a servit ca bază marilor puteri aliate la încheierea tratatelor de pace din 1919-1920 şi pe care Germania l-a relansat în 1939, a servit ca pretext pentru susţinerea drepturilor minorităţilor etnice germane şi alte naţionalităţi de a hotărî singure de soarta lor[2]. Acest procedeu a fost întrebuinţat cu scopul de a-şi atrage simpatia statelor cu revendicări teritoriale şi de a provoca dezordini în cele vizate prin agitarea minorităţilor conlocuitoare. Pe de altă parte, printr-o intensă propagandă şi subvenţii bine susţinute, s-a înlesnit înfiltrarea, determinând curente şi mişcări extremiste de dreapta, favorabile Germaniei.
Astfel, în Ungaria, Germania a reuşit să înjghebe „organizaţia naţională socialistă”, sub conducerea maiorului Szalási. Această grupare, deşi a fost dizolvată şi conducătorul ei închis, a subzistat sub conducerea colonelului în rezervă Hubay. Ea tindea să grupeze în jurul său întregul tineret intelectual al maghiarilor neutilizat de către stat şi majoritatea ţărănimii maghiare lipsite de pământ. Dirijarea masivă a ţăranilor către această grupare, care susţinea o radicală reformă agrară în folosul lor, s-a produs în special după anexarea regiunilor ocupate de la Ceho-Slovacia, când guvernul maghiar, sub influenţa puterniciei opoziţii făcute în Parlament de către latifundiari ai Ungariei, a redus aproape complet aceste reforme.
În România, utilizând aceleaşi metode, a stabilit strânse legături cu grupările extremiste de dreapta: „Partidul Naţional Creştin” şi „Mişcarea Legionară”, favorabile unei apropieri şi chiar unei alianţe cu Germania[3]. Din informaţiile serviciilor secrete rezultă că Germania a trimis, în ultimul an, pentru organizaţiunile de mai sus şi pentru Partidul Germaniei din România, o subvenţie de 20 milioane mărci (circa 800.000.000 lei). Cu ajutorul minorităţii germane din România şi a numeroşilor agenţi special formaţi şi trimişi în ţara noastră ca turişti, oameni de afaceri, specialişti etc., Germania aduna informaţiuni detaliate despre resursele din România, întreprinderile industriale, comerţul şi activitatea statului pe orice teren, întocmind statistici, hărţi şi dări de seamă. La München funcţiona un Institut care se ocupa cu strângerea a tot felul de date asupra statelor din Europa Centrală şi Orientală, la care, crezând că este vorba de un institut cu caracter ştiinţific, au colaborat şi numeroşi specialişti de la noi din ţară.
În cadrul politicii externe, Germania urmărea îndeaproape politica şi relaţiile statelor vizate cu alte puteri, intervenind ori de câte ori acestea întreprindeau vreo acţiune defavorabilă politicei sale. Aşa s-a întâmplat, de exemplu, cu ocazia soluţionării problemei ceho-slovace, când Germania a împiedicat Ungaria să ocupe Ucraina subcarpatică şi să realizeze frontiera comună cu Polonia. Germaniei nu-i convenea acest lucru, deoarece Ungaria şi Polonia, printr-o eventuală frontieră comună, ar fi înfăptuit un bloc ungaro-polon care putea să se opună unei eventuale acţiuni germane către sud şi est. Apoi, Ungaria şi-ar fi sporit populaţia de la 8 la 13 milioane locuitori şi, în această situaţie, probabil că nu i-ar fi convenit să devină satelitul politicii şi intereselor comune. Printr-o anexiune a Ucrainei subcarpatice şi Slovaciei, Ungaria ar fi închis în graniţele sale aproape 5 milioane de minoritari. Aceştia i-ar fi complicat situaţia internă şi i-ar fi răpit o mare parte din libertatea de acţiune, de care avea nevoie pentru realizarea celorlalte revendicări. În această situaţie, nu era exclus ca Ungaria să fi încercat să se înţeleagă şi să se apropie mai mult de vecinele sale, Iugoslavia şi România, perspectivă ce nu putea fi pe planul Germaniei.
Prin crearea Ucrainei Subcarpatice, Germania şi-a asigurat o bază de acţiune în vederea expansiunei sale către Est. Cu privire la Cehoslovacia, Germania a lucrat asiduu la infederarea sa la Reich.
În ceea ce priveşte România şi Polonia, Germania a făcut tot posibilul pentru izolarea lor de Marile Puteri din Apus. În legătură cu aceasta, subliniem diligenţele depuse pe lângă Marea Britanie şi Franţa, pentru a obţine direct sau indirect libertatea de acţiune în Estul şi Sud-Estul Europei. Pe de altă parte, Germania a depus toate străduinţele, pentru o cât mai strânsă apropiere de Iugoslavia şi în vederea unei colaborări viitoare cu Bulgaria în contra României. În acest sens, a avut loc o conferinţă între şefii statelor majore german şi bulgar, probabil pentru stabilirea condiţiunilor unei asemenea colaborări.
În plan economic, Germania şi-a intensificat legăturile comerciale, în special, cu statele din bazinul dunărean, restabilind treptat, în aceste regiuni, influenţa economică dinainte de 1914. Marile lucrări cu caracter economic, în curs de execuţie în 1939, cum era canalul Rhin – Main – Dunăre, care urma a străbate întreaga Germanie, legând Marea Nordului cu Marea Neagră şi pentru care cel de-al III-lea Reich a făcut enorme sacrificii materiale, nu avea altă menire decât aceea de a grăbi restabilirea hegemoniei economice germane asupra regiunilor grupate în jurul acestui mare canal. Era interesant şi îngrijorător, în acelaşi timp, faptul că, în legătură cu organizarea bazinului Dunărean, economiştii germani, în frunte cu ministrul economiei Reich-ului, au lansat „principiul spaţiului unitar economic”, cu semnificaţia justificatoare că numai aceste state împreună formau spaţiul unitar economic şi deci că nici un alt amestec în bazinul dunărean, decât al statelor grupate în jurul său, nu era de dorit[4].
În plan cultural s-a întreprins o vastă activitate, în special în Ungaria, Bulgaria, Iugoslavia şi Turcia. Studenţi din aceste ţări au fost primiţi cu simpatie în universităţile germane şi chiar sprijiniţi de către statul german, prin acordarea de burse şi alte avantaje. Aceştia, întorşi în ţările lor, au devenit pionii culturii germene şi ai simpatiilor faţă de Germania.
Din punct de vedere militar, Germania a contribuit la înarmarea statelor cu care întrevedea o colaborare militară în acţiunile sale viitoare (Bulgaria şi Ungaria), iar cu privire la statele vizate se informau pentru a le cunoaşte cât mai bine, sub toate raporturile. S-au adunat informaţii militare asupra statelor din sud-estul Europei; au pregătit proiectele şi condiţiile de conlucrare cu acestea, în vederea expansiunei sale către gurile Dunării.
În concluzie, expansiunea Germaniei în sud-estul Europei a fost cu mult zel pregătită, nu numai pe teritoriul său, ci chiar şi pe teritoriul statelor vizate de această expansiune. Această pregătire s-a făcut prin infiltrarea ideilor şi principiilor naziste, cu scopul de a spori, pe de o parte, simpatiile politice în favoarea sa, iar pe de altă parte, de a crea agitaţii şi a dezagrega forţele de rezistenţă ale acestor naţiuni (exemplu: Austria, Ceho-Slovacia, Ungaria şi România). În România asemenea tendinţe au fost demascate, mai cu seamă cu ocazia desfiinţării „Gărzii de fier”, când a atacat România în forma cea mai violentă.
Realizarea expansiunei germane spre est, forma obiectul a două concepţii diferite în cercurile conducătoare germane: Concepţia politică, definită de cancelarul Hitler în „Mein Kampf” şi pusă pe planul internaţional imediat după executarea acordului de la München, şi anume: expansiunea imediată şi directă germană în Ukraina, prin formarea, sub protectoratul german, a unui stat ficţiune al Ucrainei; şi Concepţia strategică a Statului Major german, care opunea penetraţiei directe în Ucraina, ca primă etapă de realizat, o altă etapă, premergătoare concepţiei politice, şi anume: penetraţia spre gurile Dunării, pentru a realiza o puternică bază strategică şi economică în vederea expansiunii ulterioare, fie spre est, fie spre sud[5].
Studiul făcut de specialiştii militari români sublinia faptul că oricare ar fi hotărârea pe care urma s-o adopte, era sigur că Germania «nu va putea întârzia punerea în aplicare a planului său expansionist spre Est şi împingerea persistentă a Italiei spre un conflict armat cu Franţa în Mediterana, nu este altceva, de fapt, decât o iscusită manevră germană, tocmai pentru ca, servindu-se de Italia, să-şi asigure spatele şi să-i dea mână liberă în acţiunea sa din acest an spre Est şi spre Sud-Est. Italia nu juca decât un rol de „briliant second”, la remorca politicei pangermaniste»[6].
Dacă informaţia nu putea să indice, cu certitudine, intenţia germană de acţiune, logica şi bunul simţ descoperea uşor direcţia pe care expansiunea germană urma s-o aplice, în prima sa etapă.
Afirmaţia că, cea mai probabilă intenţie a Germaniei, era socotită etapa cea mai uşoară şi mai sigură, adică penetraţia spre sud-est, prin România, pentru a stăpâni gurile Dunării şi a-şi amenaja o bază puternică la Marea Neagră, crescându-şi o puternică şi largă bază de operaţii (strategică şi economică), pentru ca să poată trece apoi la ultima şi cea mai grea etapă în expansiunea sa spre est şi spre sud. Deci obiectivul principal şi imediat al Germaniei era România. Această interpretare se baza atât pe o informaţie foarte secretă pe care o poseda, cât şi pe aspectele petrecute de, la înfiinţare a statului ucrainian sub protectoratul Germaniei, deoarece penetraţia germană spre est nu era posibilă decât prin forţă, prin război, ori acesta trebuia evitat. Războiul pentru realizarea statului ucrainian (stat ficţiune) ar fi angajat aproape totalitatea forţelor germane spre Est într-un război lung, costisitor şi nesigur, Germania găsindu-se în faţa a circa 100-125 divizii polono-sovietice.
Cum Germania nu avea spatele asigurat, pentru ca să poată duce până la sfârşit un război victorios, care – din cauza forţelor dispersate pe un spaţiu enorm – ar fi prelungit dincolo de o limită scontată şi ar fi favorizat intervenţia franco-engleză. Ipotezele prevedeau că angajarea într-o asemenea acţiune, în deplină siguranţă, nu era posibilă fără o înţelegere mutuală cu Franţa şi Anglia. Angajarea Germaniei cu totalitatea sau marea majoritate a forţelor sale spre est, ar constitui o definitivă zdruncinare a axei Roma – Berlin, Italia rămânând izolată, descoperită şi înşelată în speranţele ei de sprijin din partea Germaniei, a revendicărilor ei în Mediterană şi Africa.
Situaţia financiară şi economică a Germaniei era de aşa natură, că nu-şi putea permite asemenea aventură într-un război de lungă durată. Deci, era exclusă această perspectivă pentru anul 1939. Deşi, este adevărat că Hitler a anunţat în mod teoretic această etapă prin „Mein Kampf”, totuşi el nu a detaliat practic etapele anterioare pentru a ajunge la ea, iar ameninţarea şi actele pe care le-a iniţiat în această direcţie nu păreau decât simple diversiuni pentru realizarea surprinderii în direcţia arătată.
Penetraţia spre sud-est, la gurile Dunării şi Marea Neagră, era însă considerată de Marele Stat Major german ca mult mai uşoară, mai sigură şi mai bogată în rezultate, pentru că: „Ungaria, sprijinită în revendicările ei revizioniste, va fi un aliat, care va accepta, până la urmă, mărită, chiar o tutelă germană, sperând ca, mai târziu, să-şi recapete, poate, libertatea de acţiune. România, chiar dacă se va opune cu forţa armată, nu va putea să reziste până la sfârşit (izolată fiind), forţelor germane. Germania îşi păstrează, chiar în eventualitatea unei acţiuni, majoritatea forţelor sale în interior (peste 100 divizii) şi nu va fi nevoită să întreprindă această acţiune decât cu maximum 20 divizii infanterie, diviziile motorizate şi o importantă parte din aviaţia sa. Germania, menţinându-şi majoritatea forţelor în interior era capabilă să sprijine, printr-o ameninţare directă, dorinţele de expansiune italiene în Mediterană şi, prin aceasta, să satisfacă exigenţele şi prestigiul Axei. România, intrată sub dependenţa Germaniei, constituia, prin bogăţiile sale (cereale-petrol), şi prin situaţia frontierei sale de est, în prelungirea frontierei cehoslovace, baza de operaţie strategico-economică, în vederea desfăşurării sigure a celei mai grele etape, spre est şi spre sud. Din ultimele informaţii de la serviciul nostru de informaţii rezultă faptul că, colonelul Beck, foarte dezorientat şi îngrijorat din cauza insucceselor din ultimul timp ale politicii sale, precum şi din cauza perspectivelor sacrificării integrităţii Poloniei în faţa expansiunii germane spre est, prin crearea statului ucrainian, se pregătea să joace ultima carte, care să salveze statul polon: Ministrul de externe polon se pare că pregăteşte o nouă schimbare a politicii sale externe, în sensul de a ajunge la o înţelegere cu Germania în ceea ce priveşte expansiunea sa spre est”[7].
Cea mai verosimilă variantă de acţiune expansionistă spre est a Germaniei, pe care Polonia era dispusă a o sprijini, cu minimum de sacrificii din teritoriul său şi primind compensaţii în altă direcţie, şi pe care o va susţine îndeosebi, faţă de cancelarul Hitler, potrivit informaţiilor secrete româneşti, era următoarea: „Polonia va ceda Danzigul şi o parte din Galiţia, în schimbul unei ieşiri la Marea Baltică printr-unul din statele baltice, care ar intra sub zona de influenţă poloneză şi a unor compensaţii teritoriale în Bielorusia. Polonia va sprijini acţiunea Germaniei în contra Rusiei sovietice, concentrând forţele sale pe frontiera estică. Germania îşi va dirija acţiunea sa prin România, pe care o va lua sub influenţa sa politică, şi va pătrunde în Ucraina sudică. Prin această schimbare de politică, Polonia urmăreşte de a dirija acţiunea germană spre Sud-Est, prin România, ocolind astfel calea directă de penetraţie spre Est, sacrificând România pentru a se salva pe sine”[8].
Studiul din care am citat era produsul organelor informative româneşti, care se mărgineau numai la consideraţii reale, cu rol de a preveni orice surprindere şi de a alarma la timp, pentru ca celelalte foruri de răspundere din stat, în deplină cunoştinţă de cauză, să avizeze la cele mai eficace mijloace şi să-şi aducă aportul salvator faţă de eventualităţile ce se întrevedeau.
Totuşi, dacă Germania, aşa după cum istoria a înregistrat evoluţia sistemelor de expansiune a diferitelor state, va înţelege că expansiunea economică înseamnă hegemonia politică şi deci stăpânirea noastră, România „să pregătească din vreme barajul care să se opună forţei brutale a cotropitorului. Dacă expansiunea Germană are nevoie neapărat de bogăţiile imense ale României, trebuie să facem să înţeleagă lumea întreagă şi în special statele ameninţate că, cotropirea astăzi a României şi aşezarea Germaniei la gurile Dunării, înseamnă mâine aşezarea ei la Triest şi imediat apoi stăpânirea Peninsulei Balcanice şi calea deschisă spre Asia. Această eventualitate trebuie privită cu cea mai mare vigilenţă şi urgenţă, pentru că realizarea ei nu este confirmată astăzi, 5 ianuarie 1939, de o comunicare din sursă oficială”.
Studiul sublinia nevoia, ca în ţară, să înceapă imediat o acţiune puternică de trezire a naţiunii, care lăsa impresia că înclină spre o psihoză pernicioasă de dezinteresare şi de capitulare. O acţiune puternică de dezvoltare a spiritului patriotic, a iubirii de ţară, a formării sufletelor pentru sacrificiu, a dezvoltării şi exaltării spiritului războinic şi de încredere în puterea de viaţă a naţiunii române. O acţiune de oţelire a sufletelor, a dorinţei de a lupta şi de a învinge, o exaltare a datoriei de a păstra, fie şi prin sacrificii şi jertfe, patriotismul naţional etern şi existenţa noastră ca stat întreg liber. Pentru a face faţă milităreşte se construise, la frontiera de vest a României, linia fortificată Carol II, la adăpostul căreia se formau caracterele tari ale naţiunii române.
În împrejurările istorice cunoscute, sub presiunea cercurilor revizioniste, izolată politic şi militar proba de foc şi tăria cazematelor nu a mai fost încercată. Este greu de făcut, astfel, o evaluare corectă şi o apreciere exactă dacă efortul financiar a fost benefic. Oricum, sub raport psihologic s-a justificat, construcţia cazematelor a dat un semnal şi a conferit o siguranţă la frontiera de vest. Considerăm că poporul a înţeles sensul real şi, în mod conştient şi voluntar, a contribuit cu puţin pentru edificarea unei frontiere sigure. Cu toate limitele constructive – avem în vedere faptul că lucrările de fortificaţii nu erau alimentate cu apă, energie electrică şi grup social – cazematele confereau siguranţă apărătorilor, iar prin puterea de foc, la care se adăuga şi valoarea de obstacol al şanţului antitanc şi barajele de distrugeri pregătite ar fi fost un serios impediment în faţa oricărui inamic care ar fi atacat pe această direcţie. Inamicul, de altfel, cunoştea valoarea fortificaţiilor, de care îi era teamă. Subscripţiile făcute de populaţie au suplinit lipsa fondurilor bugetare.
Considerăm că politica de apărare a vestului României a fost bine fundamentată din punct de vedere militar, corespunzător susţinută în plan legislativ, a întrunit consensul partidelor politice, s-a bazat pe realitatea în schimbare a Europei interbelice, dar a fost subfinanţată, datorită condiţiilor economice grele şi a întârzierilor iniţiale. În jurul cazematelor s-ar fi polarizat puternice centre de rezistenţă, care ar fi disponibilizat zone de stabilitate şi securitate.
Istoria ne-a fost hotărâtă în cancelariile străine, faţă de care România a reacţionat numai politic, cu şovăire şi în mod eronat, neglijându-se interese în politica de apărare, la a cărei făurire se muncise două decenii şi în care se „îngropase” o parte din contribuţiile poporului şi, odată cu acestea, şi nădejdile lui. Prin transpunerea măsurilor de apărare şi efectuarea lucrărilor de fortificaţii s-a creat o conştiinţă naţională favorabilă apărării, care a fost nesocotită de factorii politici. La decizia greşită a contribuit şi diplomaţia românească care, deşi a sesizat că lumea era deja angajată pe „toboganul” războiului, a alimentat iluzia că străinii ar fi dispuşi să se bată pentru interesele româneşti. În sprijinul tezei că România, cu forţe proprii, ar fi rezistat, am apelat la mărturia documentelor privind starea de spirit, pierderile materiale şi umane, dreptul internaţional pentru apărare.
Spiritul de luptă al românilor de la graniţa de vest, deşi era cunoscut de cercurile politice de la Bucureşti, a fost sacrificat pentru un privilegiu personal (tronul regelui Carol al II-lea), sub aparenta „salvare” a ţării de la dezastrul ocupaţiei germane şi a ştergerii României de pe harta politică a Europei. Prin consecinţele sale, decizia politică falimentară a Consiliului de Coroană şi a regelui nu a putut fi justificată pe înţelesul armatei şi a românilor ardeleni abandonaţi. Paradoxal, istoria se repetă. La fel ca şi fortificaţiile realizate în secolul al XIX-lea, fortificaţiile permanente construite în perioada interbelică, cu eforturi financiare, materiale şi umane mari, nu şi-au atins scopul pentru care au fost concepute şi realizate, ca urmare a împrejurărilor istorice cunoscute.
În partea opusă, la frontiera de pe Nistru, se luau primele măsuri de prevenire a unui atac din partea sovieticilor, cu atât mai mult cu cât erau deja cunoscute acordurile dintre germani şi sovietici. Redăm, în continuare, două documente inedite privind preocupările Marelui Stat Major român de a contracara eventualele acţiuni agresive din partea sovieticilor[9]. Raportul de forţe din jurul României ar fi fost favorabil unei apărări duse pe direcţii, după cum se poate desprinde din gruparea dispusă pe harta alăturată.
Documente anexe
1.
23 Noiembrie 1939[10]
1.- La finele lunii Septembrie, sub presiunea unei iminente acţiuni ofensive a armatei sovietice, s-a stabilit, ca în eventualitatea unei superiorităţi zdrobitoare din partea inamicului, bătălia decisivă să fie acceptată pe linia de fund a teatrului de operaţiuni de Est şi anume poziţia: Carpaţii de răsărit – Tg. Ocna – Panciu – Sitetul inferior.
Planul de operaţiuni întrevedea însă în primul rând o rezistenţă puternică pe Prut, o alta pe Siret şi o bretelă eventuală Paşcani – Iaşi.
În acest scop, s-au proiectat şi s-au efectuat în parte, lucrări de inundarea Văii Prutului, lucrări de organizarea terenului pe Ceremuş, pe bretela Paşcani – Iaşi şi pe Siretul inferior.
În situaţiunea de atunci, cu forţele de care puteam dispune şi luând în considerare proaspetele învăţăminte din războiul germano – polon, soluţiunea de mai sus era impusă de:
– nevoia absolută de a ocupa o poziţie care să ofere o tărie şi un obstacol imediate, pentru a putea rezista cu forţe puţine în contra unui adversar mult superior în mijloace mecanizate şi aviaţie;
– evitarea unei surprinderi printr-un atac bruscat aero terestru inamic în contra forţelor noastre în curs de transport la Est şi prin urmare necesitatea de a scurta cât mai mult durata concentrării şi a intrării în dispozitiv.
2. – Desfăşurarea ulterioară a evenimentelor politice şi militare precum şi anotimpul înlăturând pentru o perioadă apreciabilă iminenţa unei ofensive sovietice bruscate, Marele Stat Major apreciază că actualmente este necesar şi posibil să se treacă la pregătirea şi organizarea unei rezistenţe în Basarabia.
În situaţia actuală, acceptarea preconcepută a unei prime rezistenţe pe Prut, cu excluderea vizibilă a unei rezistenţe serioase în Basarabia, nu numai că ar reduce prea mult spaţiul nostru de manevră pe acest teatru de operaţiuni, dar ar putea constitui chiar o tentaţiune pentru iniţiativele politicei de oportunitate pe care Sovietele o practică.
Îmbunătăţirile aduse în dotarea M..,timpul de care am putea dispune până la finele perioadei de ploi din primăvară, cum şi informaţiile care arată posibilităţile destul de relative ale armatei sovietice, sunt tot atâtea motive care se adaugă la considerentele mai sus expuse.
În fine, organizarea unei rezistenţe în Basarabia de Sud pentru eventualitatea acceptării unei bătălii defensive cu stânga pe masivul Corneşti şi cu dreapta pe Nistrul inferior, nu exclude la caz de nevoie, posibilitatea grosului pe Prut pentru a accepta pe acel front o bătălie.
În acest scop, tăria şi adâncimea masivului Corneşti precum şi valoarea ca obstacol a Nistrului inferior asigura cu puţine forţe un timp suficient şi împiedica o desfăşurare rapidă a forţelor mecanizate inamice.
Marele Stat Major apreciază că din considerarea acestor elemente se poate conchide că între acţiunea germană din Polonia şi posibilităţile puse pe terenul din Basarabia nu ar putea exista o identitate care să excludă posibilitatea organizării unei rezistenţe în Basarabia de Sud.
3.- Pentru realizarea tuturor măsurilor necesitate de acceptarea unei bătălii defensive în Basarabia de Sud, Marele Stat Major apreciază că ele trebuie eşalonate în două etape:
– o primă şi imediată etapă: întărirea acoperii
– o a doua(la primăvară) pentru organizarea unei rezistenţe de durată.
a).- Pentru întărirea acoperirii, Marele Stat Major a cerut cu Nr.7960 din 4.XI. a.c. propuneri Grupului de Armate; Armatele 3 şi 4(Anexa Nr.1) şi a ajuns la următoarele concluziuni:
– În Basarabia de Nord (Armata 3-a):
– forţe:câte un detaşament din C.10A. şi C.8 A.+Div.14 + D.2 Cav.
– misiune: o primă rezistenţă pe Nistru în special în punctele obligate de trecere;
– ulterior, păstrând cât mai mult masivul păduros N.E. Cernăuţi, a întârzia înaintarea inamicului pe direcţiile: Hotin – Dorohoi, Moghilew – Badragi şi Soroca – Bălţi – Iaşi;
– grosul pe direcţiile Moghilew – Badragi şi Soroca – Iaşi.
– În Basarabia de Sud (Armata 4-a):
– forţe:– în linia 1-a: C.3 A.(D15+D.12+Bg.8 Cav. întărită cu R.35 I. şi 1 div. art.).
– în linia 2-a: Div.21 Inf.
– misiune:– rezistenţă pe Nistru, eventual cu stânga pe masivul Corneşti (dacă inamicul a pătruns în Basarabia de Nord); ulterior pe Botna şi cursul inferior al Nistrului; grosul la Nord de Tighina.
– Aceste operaţiuni necesită următoarele lucrări:
– amplasamente şi obstacole la punctele obligate de trecere şi pe direcţiile de întârziere
– amenajări de comunicaţii şi transmisiuni.
b). – Pentru organizarea unei rezistenţe de durată în Basarabia de Sud, Marele Stat Major a studiat şi executat recunoaşteri (Memoriu în Anexa Nr.2) care au dus la următoarele concluziuni:
– Masivul Corneşti este susceptibil de a fi organizat ca un câmp de bătălie defensiv puternic şi adânc pe care să se sprijine prelungirea eventuală a frontului defensiv de pe Prutul superior (sau Dealul Mare);
– Poziţia Cula – Răutul inferior este mai avantajoasă decât celelalte poziţii succesive(Ikel, Bâc, Botna) şi poate fi uşor organizată pentru o rezistenţă de durată cu forţe puţine;
– Forţele necesare pentru o rezistenţă de durată în Basarabia de Sud sunt:
– în linie: 3 Div. Pe frontul Cula – Raut + Div. În zona de legătură Ungheni – Corneşti + 1-2 Div.(eventual[11] 1Div.+1Brg. Fortificaţii) pe Nistru până la Mare . Deci 5½-6 Div. În linie; Inf. plus 1Div Cav.
– în rezervă:2-3 Div.(din care 1 D.C.)
– Total: valoare a 8-9 Div. I.+ 1D.Cv.
– Lucrări de executat:
– lucrări în beton pe Nistru între Răut şi Botna; pe frontul Ungheni – Corneşti şi unele pe Cula – Răut;
organizare de obstacol anticar între Ungheni şi Orheiu (săpături pentru excarparea malurilor);
– amenajarea comunicaţiilor care conduc din regiunea Iaşi – Huşi spre Cula şi Răut;
– îmbunătăţirea curentului de c.f. Reni – Basarabeasca.
4. – Marele Stat Major este de părere că pentru a se putea accepta o bătălie defensivă în Basarabia chiar de la începutul primăverii, este necesar ca pentru realizarea organizării defensive mai sus arătate să se procedeze încă din timpul ierni la:
– organizarea obstacolului anticar pe Cula şi pe Valea Unghenilor;
– pregătirea întinderii reţelei de sârmă pe frontul Ungheni – Corneşti – Orhei – Criuleni (adunarea şi transportul materialului la locul cuvenit);
– aprovizionarea şi fixarea lucrărilor de fortificaţie proiectate (material, puţuri);
– transportul materialului (mai ales pietriş, unelte maşini) pentru amenajarea comunicaţiilor.
În concluzie, Marele Stat Major propune să se profite de maximum de răgazul din timpul ierni şi în acest scop să treacă de îndată la o companie foarte activă de lucru pentru întocmirea proiectelor şi procurarea materialului necesitat de lucrările prevăzute pentru cele două etape.
ŞEFUL MARELUI STAT MAJOR
INSPECTOR GENERAL DE ARMATĂ
GENERAL DE DIVIZIE ADJUTANT , F. Ţenescu
Şeful Secţiei Operaţiilor, P. Leonida
2.
REFERAT[12]
Nr.8894 din 28 Noiembrie 1939
1.- La sfârşitul lunii August, informaţiile indicând iminenţa unui conflict germano – polon, Marele Stat Major a dispus – încă de la 25.VIII.a.c. (ord.3981) – ca Divizia 8-a să mărească efectivele şi să ia măsurile necesare pentru a face faţă unui atac de la Nord – Vest.
Înaintarea vertiginoasă germană în Polonia şi atitudinea dubioasă a U.R.S.S. a provocat ord.4643 din 6 Septembrie, către Armata 3-a (ceată cu câteva zile mai înainte), pentru preîntâmpinarea unei pătrunderi sovietice în Basarabia. Ansamblul informaţiilor ducând în această perioadă, la concluziunea unei ofensive generale contra României:
– pe frontul de Nord – Est (Bucovina), un important atac german (în credinţa că forţele germane urmau să înainteze până la graniţa română),
– pe frontul de Vest,un atac germano – ungar, în Transilvania.
– Pe frontul de Sud, un atac bulgar, în Dobrogea sau Muntenia,
– şi eventual un atac sovietic, în Basarabia,
Marele Stat Major a supus, unui consiliu sub Înalta preşedinţie a M.S. Regelui, mai multe variante, susţinând soluţia rezistenţei în redutul transilvan (unde se găseau concentrate majoritatea Diviziilor noastre, având efective de război), Oltenia şi Muntenia.
În această soluţiune frontul de Est urma să fie jalonat de Carpaţii Orientali şi Siretul inferior, până la Brăila unde se făcea legătura cu Dunărea, care constituia frontul de Sud (Directiva Nr.6 din 10.IX.).
Odată cu intrarea în arenă a Rusiei Sovietice, situaţia s-a schimbat, informaţiile indicând de astă dată, pe deoparte, că nu mai este locul să întrevedem un atac german sau ungar în Transilvania şi Bucovina, iar pe de altă parte că un atac sovietic este iminent.
În Transilvania se putea deci lăsa numai trupele necesare pentru acoperirea frontului, grosul forţelor putând fi adus la Est.
În acest scop între 11-23.IX. s-au mobilizat şi transportat M.U. destinate frontului de Est studiindu-se mai multe ipoteze:
– rezistenţa pe Nistru, la care s-a renunţat din cauza imposibilităţii de a realiza dispozitivul în timp util, lipsei de timp pentru executarea lucrărilor anticar şi greutăţilor de mişcare în Basarabia;
– rezistenţa pe Prut, unde puteam realiza un dispozitiv util precum şi .
– rezistenţa pe munţi, în cazul când atacul sovietic nu ne-ar fi lăsat timpul să organizăm poziţia Prutului.
Marele Stat Major a susţinut şi realizat soluţia Prutului (Dir. Operativă Nr. 9 din 23.IX) care însuma în acel moment cele mai multe avantaje faţă de un minimum de riscuri şi dezavantaje.
Soluţia rezistenţei pe Nistru, deşi urmărită în de aproape de Marele Stat Major, cere în prealabil executarea unor lucrări indisponibile de transmisiuni şi de comunicaţii feroviare şi rutiere.
2.- Credem că această soluţie va trebui realizată la Sud de Corneşti numai începând din primăvară, până când vom realiza pe lângă lucrările de mai sus şi un minim de lucrări defensive (anticar, reţele, etc.).
Tăria şi adâncimea masivului Corneşti, precum şi valoarea ca obstacol a Nistrului Inferior va asigura o apărare îndelungată cu forţe puţine, împiedicând desfăşurarea rapidă şi masivă a forţelor mecanizate inamice şi efectele maxime ale aviaţiei inamice.
Marele Stat Major apreciind şi eventualitatea defavorabilă în care vom fi siliţi să părăsim Basarabia de Sud, crede că retragerea forţelor noastre va putea fi asigurată, majoritatea lor gravitând în masivul Corneşti, unde acoperirile şi comunicaţiile proiectate vor uşura mişcările.
Oprirea inamicului pe Prut va putea fi amorsată de către Diviziile C.1A., care vor fi în regiunea Fălciu – Huşi – Vaslui. Lucrările defensive ce se vor continua pe Prut şi inundaţiile ce se execută, ne permit să credem că vom putea face înaintarea inamicului pe acest obstacol.
În terenul descoperit din Sudul Basarabiei va opera în special cavaleria (1-2 Div. Cav.) întărită cu un regiment infanterie şi Brigada Motorizată (când va fi organizată).
3. – Pentru realizarea tuturor acestor măsuri necesitate de acceptarea unei bătălii defensive în Basarabia de Sud; Marele Stat Major apreciază că ele trebuie eşalonate în două etape:
– o primă şi imediată etapă: întărirea acoperirii
– o a doua (la primăvară), organizarea unei rezistenţe de durată.
a).- Pentru întărirea acoperirii, Marele Stat Major a cerut cu Nr.7960 din 4.XI. a.c. propuneri Grupului de Armate,Armatelor 3şi4 (Anexa Nr.1) şi a ajuns la următoarele concluziuni:
În Basarabia de Nord ( Armata 3-a):
– forţe: câte un detaşament din C.10 A. şi C.8 A. + Div.14 +D.2 Cav.
– misiune:
– o primă rezistenţă pe Nistru în special în punctele obligate de trecere;
– ulterior, păstrând cât mai mult masivul păduros N.E. Cernăuţi, a întârziat înaintarea inamicului pe direcţiile: Hotin – Dorohoi, Moghilew – Badragi şi Soroca – Balţi – Iaşi;
– grosul pe direcţiile Moghilew – Badragi şi Soroca – Iaşi.
În Basarabia de Sud (Armata 4-a):
– forţe:– în linia 1-a: C.3 A.(D.15+D.12+Bg.8 Cv. Întărită cu R.35 I. şi 1 div.art.).
– în linia 2-a: Div.21 Inf.+1Bg. cav.
– misiune:
– rezistenţă pe Nistru, eventual cu stânga pe masivul Corneşti (dacă inamicul a pătruns în Basarabia de Nord);
– ulterior pe Botna şi cursul inferior al Nistrului;
– grosul la Nord de Tighina.
Aceste operaţiuni necesită următoarele lucrări:
– amplasamente şi obstacole la punctele obligate de trecere şi pe direcţiile de întârziere.
– Amenajări de comunicaţii şi transmisiuni.
Marele stat Major este în general de acord cu propunerile Armatelor cu deosebirea că:
– Armata III-a, să întărească detaşamentul C.10 A. şi să schimbe între ele zonele de acţiune ale Div.2 Cav. şi Div.14 Inf.
– Armata IV-a, să lase integral Div.3 Cav. în rezervă întărind la Sud, R.35 Inf. numai cu Cavaleria C.3 A. Esc.12 Cav.(Anexa Nr.1).
b).- Pentru organizarea unei rezistenţe de durată în Basarabia de Sud, Marele Stat Major a studiat şi executat recunoaşteri (Memoriu în Anexa Nr.2)care au dus la următoarele concluziuni:
Masivul Corneşti este susceptibil de a fi organizat un câmp de bătaie defensiv puternic şi adânc pe care să se sprijine prelungirea eventuală a frontului defensiv de pe Prutul superior (sau Dealul Mare);
– Poziţia Calul – Răutul inferior este mai avantajoasă decât celelalte poziţii succesive (Ikel, Bâc, Botna) şi poate fi uşor organizată pentru o rezistenţă de durată cu forţe puţine;
– Forţele necesare pentru rezistenţă de durată în Basarabia de Sud sunt:
– în linie: 3 Div. Pe frontul Cula – Răut + 1½ – Div. (eventual[13] 1 Div. Inf.+1Bg.Fortificaţii) pe Nistru până la Mare. Deci 5½ – 6 Div. În linie;
– în rezervă: 2-3 Div. Inf. plus 1 Div. Cav.
– Total: valoarea a 8-9 Div. Inf.+1 Div. Cav.
– Lucrări de executat:
– Lucrări în beton pe Nistru între Răut şi Botna; pe frontul Ungheni – Corneşti şi unele pe Cala – Răut;
– Organizare de obstacol între Ungheni şi Orheiu (săpături pentru escarparea malurilor);
– Amenajarea comunicaţiilor care conduc din regiunea Iaşi – Huşi spre Cula şi Răut;
– Îmbunătăţirea curentului de c.f. Reni – Basarabeasca.
4. – Marele Stat Major este de părerea că pentru a se putea accepta o bătălie defensivă în Basarabia chiar de la începutul primăverii, este necesar ca pentru realizarea organizării defensive mai sus arătate să se procedeze încă din timpul ierni la:
– organizarea obstacolului anticar pe la Cula şi pe Valea Unghenilor;
– pregătirea întinderii reţelei de sârmă pe frontul Ungheni – Corneşti – Orhei – Criuleni (adunarea şi transportul materialului la locul cuvenit);
– aprovizionarea şi fixarea lucrărilor de fortificaţie proiectate (materiale, puţuri);
– transportul materialului (mai ales pietriş, unelte maşini) pentru amenajarea comunicaţiilor.
În concluzie, Marele Stat Major propune să se profite la maximum de răgazul din timpul ierni şi în acest scop să treacă de îndată la o companie foarte activă de lucru pentru întocmirea proiectelor şi procurarea materialului necesitat de lucrările prevăzute pentru cele două etape.
ŞEFUL SECŢIEI OPERAŢIILOR
Colonel, P. Leonida
SECRET AND EFFECTIVE INFORMATION CONSIDERING
THE GERMAN EXPANSION TOWARDS THE INFLUX OF THE
DANUBE AND THE WAR ARRANGEMENTS MADE BY U.R.S.S
After a brief presentation of the main political and military events which occurred in 1940 in Europe, the study leads to secret and effective information, disposed by the Great Stuff of Romania, considering the German expansionism towards the influx of the Danube. Simultaneous with this kind of activity, the information service of the Romanian army announced through the attached soldiers from Moscow and Berlin, the war arrangements made by the Soviets. This secret information are based on unpublished file documents. The study only indicates the way in which the two powers proceed, their purposes of conquering the Romanian petrol resources and of building, from the military point of view, propitious situations for the future activities.
*Preşedinte executiv – Asociaţia Naţională a Cavalerilor de Clio, Oradea (The National Association of the Clio Cavaliers)
[1] A.M.R., fond 948, dos. 323, f. 38
[2] Ibidem, p. 40
[3]Constantin Moşincat, Politica de apărare a vestului României (1930-1940), Editura Tipo MC, Oradea, 2007, p.43-52; Idem, Aspecte inedite privind acţiunile grupului etnic german, în Pietre de hotar, vol. 3, Editura Tipo MC, Oradea 2003, p. 65-71.
[4] Pentru detalii vezi: Florica Dobre, Vasilica Manea, Lenuţa Nicolescu, Armata română de la ultimatum la dictat. Anul 1940, vol. I, Bucureşti, Editura Europa Nova, 2000, Jipa Rotaru, Marele Stat Major – garant al eforturilor diplomatice româneşti de apărare a integrităţii teritoriale în perioada interbelică, în Omagiul istoricului Ioan Scurtu, Focşani, 2000, p. 359-389; Alesandru D. Duţu, „Maiestate! Ţara se prăbuşeşte. Încă din 1934 g-ralul Ion Antonescu denunţa putregaiul regimului carlist, în Dosarele istoriei, nr. 5, p. 57-60; Constantin Moşincat, Politica de apărare a vestului României (1930-1940). Documente, Editura Tipo MC, Oradea, 2007; Idem, Apărarea frontul de vest şi evacuarea unităţilor din zona fortificaţiilor reflectate în documente inedite, în Pietre de hotar, vol. 5, Editura Tipo MC, Oradea 2005, p. 151 – 166.
[5] A.M.R., fond 948, dos. 323, f. 48
[6] Ibidem, p.50
[7] Ibidem, p.53
[8] Ibidem, p.54
[9] Pentru detalii vezi: Didi Miler, Fortificaţii militare între mit şi realitate în perioada interbelică în Omagiu istoricului militar Jipa Rotaru, Constanţa, 2001, p. 172-176 ; Constantin Moşincat, Informativ şi contrainformativ în preajma Ultimatumului sovietic, din 26 iunie 1940 şi a Dictatului de la Viena, din 30 august 1940, în Aletheia, 1994, nr. 4, p. 28-32; Sever Dumitraşcu, Ion Zainea, Două documente inedite privind pactul Ribbentrop – Molotov şi Dictatul de la Viena, în Analele Universităţii din Oradea, 2002, p. 273-303; Jipa Rotaru, Generalul Ion Antonescu artizanul reorganizării sistemului naţional de apărare a ţării în condiţiile geopolitice din toamna anului 1940, în România şi al doilea război mondial, Focşani, 2000, p. 132-146; Mihai Drecin, Revizionismul maghiar la graniţa de vest a României (1938-1940), în Pietre de hotar, vol. 1, Editura GP, Oradea, 1998, p. 143-150Ion Giurcă, Anul 1940, drama României Mari, Bucureşti, Editura Pro Transilvania, 2000; Constantin Hlihor, Andrei Florin, Problema basarabeană în relaţiile diplomatice româno-sovietice la începutul anului 1938, în Revista de istorie militară, 2000, nr. 3, p. 5-8.
[10] A.M.R, fond Nr.5418, dos. 1634, p. 2-6. Pe marginea materialului este făcută următoarea menţiune, la p.2: Condiţiunile de întărirea acoperirii şi acceptarea unei bătălii defensive în Basarabia pe masivul Corneşti(Cula – Răutul inferior şi Nistrul până la mare). La p.4 este scris cu creon:Marele Stat Major este în general de acord cu propunerile Armatelor cu deosebire ca:Armate III să întărească detaşamentul C.10A,D1. Armata IV să lase integral Div.3 Cav. în rezervă întărind la Sud R.35 Inf. numai cu cavaleria C3A şi Esc. 12 (Anexa Nr.1).
[11] Pe măsura realizării lucrărilor de fortificaţie pe Nistru, M.U. în linie pe acest front, vor putea fi înlocuite prin unităţi de fortificaţie realizându-se astfel o economie de 1-2 Divizii.
[12] A.M.R, fond Nr. 5418, dos. Nr. 1634, P.7-12. Pe marginea materialului este făcută următoarea menţiune la p.7.-8 Condiţiunile de întărirea acoperirii şi acceptarea unei bătălii defensive în Basarabia pe masivul Corneşti(Cula – Răutul inferior şi Nistrul până la mare).
. 8 XII. 1939. 1) Aprob propunerile din referat; cu următoarea adăugire:2).Este 1 Div. Cav. în plus în acoperire în Basarabia de Nord. 3). Să se aibă în vedere în Basarabia de Sud organizarea şi ocuparea + apărarea şi a capului de pod Calul – Bolgrad. 4). De asemenea organizarea poziţiilor succesive în Basarabia de Nord pentru acoperire şi mai ales în Basarabia de Sud pentru graiuri.5). Se va studia în plus, reducerea forţelor pe Vest şi Sud creând disponibilităţi pentru Est la dispoziţia Mc.Gl.6)Se va avea în vedere pentru aceasta, întrebuinţarea în mod operativ a batalioanelor de mers pe şanţuri secundare la Vest, Sud şi chiar Est sau pe porţi
[13] Pe măsura realizării lucrărilor de fortificaţie pe Nistru, M.U., în linie pe acest front, vor putea fi înlocuite prin unităţi de fortificaţie, realizându-se astfel o economie de 1-2 Divizii.
Written By
Istorie Locala